Sunt 65 de ani de prezenţă a României în UNESCO, instituţie care protejează bunurile culturale şi naturale din lume. Ţara noastră a intrat în Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură în anul 1956, însă începe înscrierile pe lista patrimoniului abia după Revoluţia din 1989. Deşi există numeroase locuri în ţară, adevărate mininuni ale civilizaţiei şi ale naturii, până acum doar câteva situri culturale şi naturale au fost incluse în Patrimoniul Mondial.
Pe lista patrimoniului UNESCO, România a înscris bisericile pictate din nordul Moldovei, satele cu biserici fortificate din Transilvania, cetăţile dacice din Munţii Orăştie, centrul istoric al Sighişoarei, Mănăstirea Horezu şi opt biserici de lemn din Maramureş. Pe lângă aceste obiective arhitecturale, Delta Dunării şi pădurile seculare de fag din Carpaţi sunt cele 2 situri naturale recunoscute de UNESCO. În patrimoniul imaterial avem incluse tehnici tradiţionale de realizare a scoarţei, meşteşugul ceramicii de Horezu, căluşul – un obicei ritualic din anumite sate din Oltenia şi Muntenia, tradiţia Mărţişorului, colindatul în ceată bărbătească, jocul şi doina.
Ţara noastră are însă multe zone, ascunse de civilizaţie, monumente istorice, antice sau medievale, dar şi locuri cu o biodiversitate aparte, conservată de-a lungul anilor şi toate acestea merită o recunoaştere la nivel mondial. Unele dintre ele se află deja pe Lista indicativă UNESCO, un instrument util de planificare a listei patrimoniului mondial. 3 dintre aceste situri sunt din judeţul Constanţa. Este vorba despre Ansamblul Rupestru de la Murfatlar, Cetatea Histria şi cetăţile care fac parte din linia de apărare romană Limes.
Situl arheologic Basarabi-Murfatlar, aflat la o distanță de 15 km de litoralul Mării Negre, pe malul drept al Canalului Dunăre-Marea Neagră, este alcătuit din camere și galerii, fiind săpat într-un deal de cretă situat în apropierea carierei din Basarabi. A fost descoperit în 1957 şi are o deosebită importanţă pentru istoria creştinismului de pe teritoriul ţării noastre. Se crede că Ansamblul Rupestru de la Murfatlar adăposteşte prima biserică şi primele chilii ale unei mănăstiri, de pe teritoriul României. Lucrările de restaurare, consolidare şi protecţie a acestuia au început foarte târziu, prin anii ’70, iar, din lipsă de fonduri, acestea au fost sistate, astfel încât, în special din cauza factorilor climatici, situl s-a deteriorat.
Cetatea Histria este cea mai veche colonie greacă din vestul Pontului Euxin şi una dintre primele întemeiate în bazinul acestei mări, fiind în acelaşi timp primul oraş atestat pe teritoriul actualei Românii. Ruinele cetății sunt pe malul lacului Sinoe care, la vremea construirii acestuia, era un golf deschis la mare. Situl se poate vizita şi acolo pot fi văzute ruinele conservate ale templelor grecești din zona sacră, străzi pavate și cartiere de locuințe, terme, bazilici civile și creștine.
Din linia de apărare romană Limes fac parte şi câteva cetăţi din judeţul Constanţa. Printre acestea se numără Sucidava de la Izvoarele-Pârjoaia, Sacidava de la Dunăreni, Axiopolis de la Cernavodă, Capidava, Carsium de la Hârșova și cetatea Cius de la Gârliciu.
Ca vicepreşedinte al Comisiei pentru cultură din Senat, mi-am propus să vizitez siturile şi monumentele din judeţ pentru a afla informaţii despre acestea chiar de la faţa locului şi pentru a găsi soluţii pentru promovarea şi conservarea lor. Am început cu cele aflate pe lista indicativă UNESCO care, dacă îndeplinesc criteriile, au şanse să ajungă în Patrimoniul Mondial.
Am fost la Ansamblul Rupestru de la Murfatlar şi am constatat că se află într-o stare de degradare din cauza faptului că nu a fost conservat până acum. Bisericile de cretă nu au fost niciodată accesibile publicului, iar introducerea lor în circuitul turistic al judeţului ar fi de dorit pe viitor. Deşi accesul vizitatorilor ar putea duce la deteriorarea pereţilor, se pot găsi soluţii de conservare şi protejare a acestora, astfel încât situl să poată fi vizitat fără să fie afectat.
Am mers şi în sudul judeţului cu intenţia de a ajunge la cetatea Sucidava, parte din linia de apărare romană Limes. Situl se află pe malul Dunării, în aval de satul Izvoarele. Aici a fost descoperit în 1984 un tezaur compus din 17 obiecte. Am constatat însă că este o adevărată provocare să mergi la ruinele acestei cetăţi, întrucât nu există indicatoare spre locaţie şi nici drumuri asfaltate sau măcar circulabile cu o maşină obişnuită. Situl este dificil de găsit chiar şi pentru cei care cunosc zona, iar locaţia este greu accesibilă fără o infrastructură pusă la punct.
Dobrogea, un ţinut încărcat de istorie, ar trebui să devină o atracţie şi prin intermediul turismului istoric şi arheologic, pentru că zona are atât de mult de oferit în acest domeniu. Monumentele aflate pe Lista indicativă UNESCO care sunt la un pas de a intra în patrimoniul mondial ar trebui apreciate la justa lor valoare. Trebuie să întreprindem toate demersurile pentru a le scoate la lumină şi a le aduce în atenţia publicului: drumuri de acces, indicatoare şi maparea acestora în sistem digital, astfel încât cei interesaţi să le poată identifica şi găsi mai uşor şi, eventual, să aibă acces la un tur virtual al acestora prin intermediul unei aplicaţii informatice. Este necesară amenajarea unor circuite de vizitare şi asigurarea unor servicii pentru turişti.
Acum, când aniversăm 65 de ani de prezență a României în UNESCO, este momentul să ne îndreptăm atenţia către comorile noastre naţionale. Comisia permanentă comună a Camerei Deputaților și Senatului pentru relația cu UNESCO, al cărei vicepreşedinte sunt, a organizat, cu acest prilej, o masa rotundă cu tema “Patrimoniul mondial UNESCO din România, provocări şi soluţii”. Am analizat situaţia monumentelor româneşti din Patrimoniul Mondial şi am constatat că, de cinci ani, nu există un cadru legal pentru protecţia şi gestiunea lor, iar în lipsa acestuia, planurile de management nu pot fi elaborate, iar comitetele de gestiune nu se pot înfiinţa, conform prevederilor UNESCO. Fondurile alocate prin Programul Naţional de Restaurare al Ministerului Culturii sunt insuficiente şi poate ar fi momentul să ne gândim la o alocare anuală a unui procent fix din acest program către monumentele UNESCO pentru a exista o predictibilitate a intervenţiilor.
Salvarea patrimoniul românesc impune măsuri imediate şi ferme, iar preocuparea pentru conservarea şi promovarea siturilor româneşti înscrise în UNESCO trebuie să rămână una comună, fără culoare politică.
